Tot înainte, Ioana Nicolaie

,,Băiatului meu, care m-a întrebat cum a fost comunismul.”, scrie Ioana Nicolaie pe prima pagină a romanului.

Ar putea fi o imagine cu carte şi text care spune „IOANA NICOLAIE TOT ÎNAINTE HUMANITAS”

***

Citesc și mă uit la el cum se joacă în pătuț. Vrem să-i dăruim LINIȘTE, înainte de toate. Poveștile despre virusul care ne-a furat normalitatea vor ajunge și la urechile lui. Poate ne va întreba cum a fost anul în care s-a născut, în plină pandemie. Cum să fie, pui de om?! Fără viziteze la spital, fără ”The Golden Hour – skin-to-skin”, înconjurată de femei care purtau costume speciale, care abia le lăsau să respire, dar își dădeau tot interesul să îmi facă travaliul mai ușor, cu un tată dornic să își vadă puiul, iar asta s-a întâmplat cu ajutorul unui instrument numit ,,telefon”, invadat de poze și filmulețe cu tine în timp ce erai la sânul meu sau dormeai. 

***

Citind romanul Ioanei Nicolaie, realizez că ne plângem de prea mult bine. Și dacă am fi fost izolați luni întregi și tot nu o să am ce să-i povestesc lui Vladimir încât să pot pune semnul egal între comunism și această pandemie. Greu sau nu, important este că avem ce să punem pe masă, nu stăm la rând pentru o pâine, mâncarea nu e raționalizată, cum era atunci, avem ce cumpăra, nu e nevoie să așteptăm la cozi nesfârșite, ne putem bucura de gustul unei portocale, ne putem cumpăra o pereche de blugi și lista ar putea continua.

Tot înainte continuă saga familiei din Pelinul negru și Cartea Reghinei, iar noi, cititorii, suntem familiarizați deja cu decorul mitic pe care Ioana Nicolaie îl descrie și cu greutățile unei familii numeroase, filonul autobiografic fiind perceptibil și de această dată. Doar că, de data asta, a fost mai mult. De data asta, am fost atât de aproape de Arsenia, mi-am imaginat-o copilă, adolescentă, domnișoară în toată firea, am trăit alături de ea experiența traiului comunist. Aș fi vrut să îi spun ,,Arsânuța, tu o să ajungi om mare! O să-ți croiești un drum frumos în viață.”. Arsenia e a patra din cei doisprezece copii ai unei ,,mame eroine” care primește 350 de lei pe lună ,,fiindcă-i mamă eroină”. 

M-am născut în 1992, iar poveștile despre comunism le-am auzit de la bunici, de la mama și de la mătușa. Toate încep cu celebrul circumstanțial de timp ,,Pe vremuri”. Frânturi! Arsenia m-a luat de mână și m-a dus în lumea ei, ,,pe vremuri”, povestindu-mi despre comunismul românesc care a frânt aripi și a călcat visuri în picioare. Mi s-au aprins sinapsele, mi s-a făcut pielea de găină, m-a durut, m-am întristat, m-am înfuriat, am descoperit că totul este despre a simți, nu despre a cunoaște. Ioana Nicolaie sapă adânc, e profundă, știe să aștearnă pe hârtie cuvinte care descriu o lume totalitară, arătându-ne ce înseamnă îndoctrinarea, discursul oficial ceaușist care dă pe din afară de atâta egalitate, dar, de fapt, e vorba de falsa impresie a egalității – ,,…în patria noastră iubită suntem cu toții egali. Nu contează că fete sau băieți, cu părinți ingineri sau simpli țărani. Asta înseamnă comunismul.”. Pe lângă toate aceste aspecte, eu am citit un bildungsroman, un roman al formării, am fost alături de Arsenia din clasa I până în clasa a X-a, în 1989, când se apropie celebrul ,,examen de treaptă”, despre care am auzit și de la mama. 

Scriitoarea devoalează cu nostalgie momente din copilăria sa. Uneori, e tristă, alteori, se bucură de lucruri mărunte, e muncitoare, e conștiincioasă, știe că trebuie să învețe pentru o viață mai bună, îndemnul surorii mai mari, Saveta, fiind sugestiv – ,,…tu încă mai ai un viitor în față. Ține-te de școală, că numai asta ți-a mai rămas.”. Prima oprire: celebrul dispensar, despre care îmi povesteau și bunicii, de unde Arsenia este dusă la boli contagioase, căci s-a prins gălbenarea de ea. ,,Pijamaua cu donalzi” e motiv de bucurie pentru fetița care nu știa de existența acestor rățoi, neavând televizor acasă, ,,că nici curent nu s-a adus unde-i casa noastră.”. Acum, e hotărâtă să nu îi mai lase să plece, donalzii au devenit prietenii ei. Am recitit de câteva ori descrierea ,,donalzilor”. Am simțit atâta entuziasm! ,,Lumea de la oraș” are de toate, în viziunea copilului care provine dintr-o familie cu mulți copii. Își dorește să se facă, atunci când va crește, ,,copil de la bloc”. În ciuda plenitudinii acestei lumi descrise, tot mai bine e acasă, ,,la frații mei, tare departe”, iar păpușa, singura jucărie pe care a avut-o vreodată Arsenia, rămâne acolo și își arcuiește ,,genele foarte tare, cu lacrimi de plastic pe obraz”, așteptând să aducă zâmbetul și pe chipul altor fetițe din lumi îndepărtate. A doua oprire: școala. Arsenie e în clasa I. Tovarășa Monica Sasz e ,,mama învățătoare, iar asta n-a lăsat-o să facă mai mult de-un copil.”. Nu e ,,mama casnică”. Prima dată învață ,,despre cumințenie”. O lume totalitară te vrea docil. Arsenia își primește Abecedarul, iar entuziasmul ei e molipsitor pentru mine, ca cititor – „Eu nu m-arunc pe el ca alții, îl apuc cu grijă, n-am avut niciodată ceva mai frumos. O carte a mea, cu litere, cu desene, […] uite niște păsări, se duc departe, cerul e plin de țările calde. O să-l păstrez cu grijă […] O să am grijă, mai ales că dacă n-am avut bani de învelitori de plastic am făcut unele de hârtie albastră, din cea de care mai pune mama pe ochiurile ferestrelor, primăverile.”, povestește micuța eroină, lipindu-și ,,de palmă pagini după pagini”, lăsând literele și imaginile să pătrundă „până în inimă, că acolo e dragul, și-apoi sar de bucurie în cap.”. Tresar, recitesc scena și îmi dau seama că tocmai am descoperit începuturile Bibliotecilor Melior. Arsenia mi le-a arătat. 

Gustul șerbetului, bomboanele cu lapte sau cele învelite-n cacao, prima poză, cornul cu dulceață, casa de ,,la marginea lumii”, toate sunt descrise minuțios, simți gustul, te pregătești pentru poză, încerci să-ți găsești un loc în casa în care e înghesuială mare. Când Arsenia se bucură de gustul unei felii de portocală, am avut impresia, pentru un moment, că papilele mele gustative se delectează și ele cu o portocală – ,,E o felie de… portocală. A făcut rost unchiul tău. Au primit cei de pe şantier. O iau, nu știu ce-i o portocală. Felia prelungă şi-nvelită-n pieliță împrăştie un miros cum nu mai e altul. Moliciunea se duce în degete, să nu strâng că o să iasă din ea zeama. O adăpostesc în pumn, nu îndrăznesc decât după o vreme s-o duc la gură. Muşc, întâi puțin de tot, cât să simt ce-i cu fructul ăsta. Iau apoi încă puțin, cât mai puțin, muşcături mai mult aer decât portocală, gustul să stea cât mai mult, să nu se mai şteargă, nici în secunda aceea.”. O alună învelită în ciocolată, chiar și una găsită în zăpadă, are un gust fin, desăvârșit, descoperit pentru prima dată – ,,Nici nu știam că există așa ceva. Am mestecat-o la nesfârșit, fără să mai simt frigul.”. 

Arsenia vrea să fie ca tovarășa Daniela care poartă blugi – ,,Nu mai văzusem până atunci, auzisem că ar exista, doar că se făceau în țările celelalte, la care n-aveai cum ajunge că te-mpuscau la fiecare graniță.”. Țin minte că o profesoară din liceu ne spunea aceleași lucruri. ,,Mai vedeai studentele de la Litere cu blugi. Erau studenții străini care, în primul an de studiu, veneau să învețe limba română. Unele primeau și astfel de cadouri, iar noi ne uitam cu jind.”, ne povestea ea. Aș fi vrut să o ajut pe Arsenia când rămâne fără batista ei cu Mickey Mouse. Aș fi vrut să o cert pe Voichița, prietena ei. Dar n-am putut. Am putut doar să stau acolo cumințică, să mă fac mică și să-mi continui lectura, asigurând-o pe Arsânuța că sunt lângă ea, că empatizez cu stările ei. M-am bucurat când a primit bicicleta Pegas de la mătușa ei pentru a merge la școală – ,,Nu mai pot de fericire. Salt în şa, apăs cu cea mai mate viteză pedalele, zbor, sunt numai bucurie, eu n-am avut niciodată o bicicletă, nici n-o să mai am, oricât de mult îmi voi dori.”. 

Mi-am amintit cu nostalgie de copilărie, când mergeam la cules de zmeură, cum îmi lega bunica o cana la brâu și începeam culesul, iar ,,brânza, slănina și ceapa” erau nelipsite. M-am întors în copilărie. Diferența e că eu nu mergeam la cules de zmeură pentru a-mi putea cumpăra cele necesare începutului de an școlar. Ei bine, Arsenia strângea ,,zmeură cu toată îndemânarea”, pentru că îi trebuia de toate, ,,de la trening la încălțăminte de sport, de la stilou, penar, la caiete și la învelitori pentru ele, că nu mai vreau să le țin în hârtie care-i netedă doar la-nceput, apoi se-ntunecă, de nu mai rămâne nici un pic de curat în urmă, iar asta nu-i bine deloc. Îmi trebuie și uniformă, că acum gata cu şorțurile de copil mic, trec la sarafan.”. Așa își câștigă Arsenia primii bani, ,,treizeci și cinci de lei, aproape ca un om mare”, înainte de a merge în clasa a V-a. Versurile lui George Coșbuc mi-au amintit de școala primară, în special poezia Mama, de serbările pentru care ne pregăteam săptămâni întregi, atenți să nu greșim ceva și să ne certe doamna învățătoare, iar mămicile se așezau în locurile noastre, în bănci, și ascultau emoționate poeziile recitate cu intonație de puii cărora nu le căzuse încă puful. 

Arsenia învață să fie mamă. La treisprezece ani, s-a făcut ,,cu totul mamă”, iar temele le face ,,în cea mai mare fugă, seara, când Sever a adormit și s-au culcat și ceilalți.”, așa cum face o mamă adevărată, se pune pe ultimul loc de fiecare dată. Arsenia nu se plânge, face tot ce-i stă în putință pentru frații ei, face ,,din nimic un chec mai bun decât orice de pe lume”, înainte de Paște. Fetița asta de treisprezece ani nu se opintește, ci înaintează vertiginos, deși resimte nevoia de mamă – ,,Hai să vedem, e nevoie de mame? O, Doamne, câtă nevoie e, o nevoie fără seamăn.”. Comunismul vrea ca toată lumea să fie pregătită pentru apărarea patriei, așa că, inclusiv elevii participă la trageri, activitate care Arseniei îi place. Elevii sunt duși la cules de mere, de struguri, experiențe pe care mi le-a împărtășit și mama, care a trăit în acele vremuri. Cu Arsenia, e altceva. Sunt acolo, îmi povestește totul en detail și îmi place să stau cu urechile ciulite, fără să clipesc, atentă la poveștile astea cu iz de totalitarism. Primii adidași adevărați, ,,aduși de dincolo” îi primește de la Saveta, care vede un viitor pentru Arsenia, căci e timpul ,,să-și înceapă viața.”. 

O prietenă, când a văzut cartea, m-a întrebat dacă citesc ceva motivațional, citind cu voce tare ,,Tot înainte!”. În România lui Ceaușescu, acest ,,Tot înainte!” promite un viitor luminos, strălucitor. La școală, pionierii stăteau în poziție de drepți, când comandantul de detașament spunea: ,,Pentru gloria poporului și înflorirea României socialiste, pentru cauza Partidului: Înainte!”, iar răspunsul se dădea în cor: ,,Tot înainte!”. Așadar, acest ,,Tot înainte!” cvasimotivațional e sloganul ceaușist, care sugerează însuflețire, avânt. 

Povestea Arseniei e povestea fetiței care vrea să răzbească în viață. E greu, e trist, sunt piedici la tot pasul, binele e raționalizat, pe cer sunt nori, dar Arsenia așteaptă victorioasă să se bucure, într-o zi, de razele soarelui. A fost vorba de ,,Tot înainte!” și ai reușit, Arsânuța!

Citiți romanul! Unii dintre voi veți retrăi vremurile apuse, iar cei care nu au avut parte de așa ceva vor aprecia binele vremurilor noastre. 📚Să-l comandați 😉!- https://www.libris.ro/tot-inainte-ioana-nicolaie-HUM978….

Share on facebook
Facebook
Share on google
Google+
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on pinterest
Pinterest
Mădălina Crișan

Mădălina Crișan

Acesta este tărâmul meu virtual unde scriu cu entuziasm, cu dăruire, cu vulnerabilitate- pentru mine şi pentru tine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.