SUFLETUL LUMII – o carte în care emoțiile dansează!

WhatsApp-Image-2022-03-23-at-17.00.22-3

,,… să nu uit să rămân copil. Atâta timp cât ochii îți vor străluci de încântare, poveștile vor dăinui. Nu rupe niciodată legătura cu copilul din tine, căci de-ndată ce vei face asta, vei rupe legătura cu viața.”


Citeam Măștile fricii, de aceeași scriitoare, când a apărut Sufletul lumii și, deși aveam doar câteva pagini citite, nu am pregetat în a pune noul titlu în coșul de cumpărături. Până a sosit, am terminat de citit Măștile fricii. Nu am citit Sufletul lumii imediat. Am lăsat să se depună prea-plinul primei cărți și, zic eu, s-a sedimentat cum nu se putea mai bine. Când a venit momentul, am pătruns într-o lume fantastică, iar copilul din mine a înfulecat cu voluptate fiecare poveste. Am zâmbit, am făcut ochii mari, am suspinat, m-am cutremurat și am continuat să întorc paginile, dornică de emoții intense. Sufletul lumii e o carte în care emoțiile dansează și, inevitabil, precum niște zâne năstrușnice, te prind în dansul lor zglobiu.
,,Am scris această carte pentru că mă tem de lumea care va veni, dar, mai ales, mă tem să nu moară POVEȘTILE. Să nu dezbrăcăm de tot lumea de mister sau nu cumva să nu-l mai recunoaștem când ni se arată. Uneori, în miezul unor zile cât se poate de obișnuite, își fac loc întâmplări inexplicabile, al căror sens îl pricepem poate mai târziu sau niciodată. Întâmplări care fracturează logica și sfidează raționalul, care supun la grea încercare capacitatea de înțelegere și acceptare.”
                                                     ~CAMELIA CAVADIA~

Prima poveste, sugestiv intitulată Grădina ascunsă, mi-a amintit de locul nostru, în care, înainte de pandemie, mergeam în fiecare duminică și mâncam plăcinte pe lespede. Departe de zgomotul asurzitor, provocat de clevetirea orașului, ne scăldam în liniștea deplină, fără să realizăm că prinsesem în palme ,,Sufletul lumii”. Acum știu ce e acolo…
Păcătoșii m-a catapultat în lumea satului din copilărie, unde știința lumii nu se putea măsura cu știința oamenilor mai puțin instruiți. Într-un topos ocrotitor, în care ,,oamenii împărtășesc aceeași taină”, ceea ce îi face ,,intangibili”, iar iraționalul devine rațional, pentru că aici e ,,Sufletul lumii”.
Pune-ți o dorință! și găsește o potecă care să te ducă într-o poveste! M-am trezit într-o lume în care gustul laptelui adus de Pavarotti mi-a amintit de copilărie, de orezul cu lapte făcut de mama sau de mămăliga proaspătă făcută de bunica! Povestea asta e preferata mea! Mi-a amintit de universul magic al copilăriei și de timpul care nu era pe picior de plecare – ,,întotdeauna ne mai rămânea timp. Timp de întrebat și de răspuns. De dumicat. Timp de reflexie. De tihnă. De mirare. De înțeles și asimilat. Timp fără timp.”. În astfel de locuri iau naștere ,,amintirile lăptoase și calde”, sufletul poate fi ascultat și valuri de fluturi multicolori se sparg la picioarele tale. Și timpu-i magic în lumea asta dătătoare de amintiri cu gust de lapte. Și eu am îmbrățișat ,,Sufletul lumii”, când am fost copil, însă atunci nu știam ce fericită sunt, iar acum, când mi-a spus Camelia Cavadia cum se numește fericirea asta, îmi dau seama ce privilegiu am avut și ce privilegiu am, când bunica începe și-mi spune o poveste: ,,Pe vremea lu’ buna…..”. Iau o felie de plăcintă cu măr și mă bucur de poveste și de mirosul laptelui fiert. E un ,,timp fără timp” și mă bucur de el. Vânzoleala cotidianului să mă lase-n pace. E duminică și eu ascult ,,Sufletul lumii”.

,,De cele mai multe ori, trebuie doar să-nveţi să te bucuri. Motivele sunt chiar acolo, vei fi surprins că nici măcar nu e nevoie să le cauți. Totul se rezumă la așteptări. Pe care e bine să nu le ai. Să-ți lipsească cu desăvârșire. Căci taina se relevă din taină și-acolo e bine să rămână.”

Necuratul e povestea transmisă din generație în generație, povestea omului care a crescut cu glasul pământului, ,,făcut să trăiască în comuniune cu natura”. Povestea asta mi-a amintit de tatăl din Măștile fricii, ale cărui vorbe răsună în mintea celui devenit adult, amintirea lui invadând ,,încăperile trupului”.

Dispariția e povestea unui mort sătul, a cărui expresie de mulțumire răspunde întrebării ,,Unde e friptura?”. O poveste care ,,frizează nebunia și suprimă logica pe un tărâm unde totul devine posibil și nimic nu poate fi real.”, ne lămurește autoarea în exordiu.

Ziua cea mai lungă sau ziua în care timpul poate fi desfăcut și recompus, ,,asemenea unui lego”. A doua poveste în topul preferințelor. De data asta, Timpul a vrut să îmi arate că el știe şi să ofere, nu doar să ia, iar plenitudinea momentelor frumoase îl determină ,,să bată în retragere, ca un gând ce vine si pleacă, fără să ia nimic din tine, doar să-ți dea”. Când timpul se retrage, îşi fac loc zilele cele mai lungi și oamenii îmbrățișează ,,Sufletul lumii”.

,,Unde se duce timpul când se duce? Se duce într-un loc de unde să se poată întoarce când te-aștepți mai puțin.”

După ce m-am bucurat de Ziua cea mai lungă, m-am trezit Dintr-o lume în alta. Familia lorgu ,,e bântuită de stihii ce saltă obiectele în aer” și toată lumea o bănuiește pe Nela, nora, care se spânzurase. Îmi amintesc cum stăteam cu ochii măriți și o ascultam pe bunica, în timp ce povestea despre câte o casă din sat, unde dădea târcoale vreun mort neliniștit. Aşa m-am simtit şi când am citit povestea scrisă de Camelia Cavadia. Este ,,importantă intensitatea poveștii, nu veridicitatea ei”.

,,Căci nu întotdeauna cei ce supravietuiesc sunt și cei care trăiesc mai departe.”

Doamna Nectaria este Femeia care nu mai voia să moară. 105 ani și ,,o poftă nebună de viață”. Ea e bunica care ,,tronează într-o nămilă de pat (…) Are chipul frumos, cu pielea întinsă.” și nu vrea, sub nicio formă, să fie scoasă din lumea ei.

,,Timpul te cheamă în calea lui, te mută ca pe un pion și trece peste tine, te strivește cu puterea și greutatea lui.”

Între bunica Nela, Marius, unchiul, pe de o parte, și Marius, nepotul, pe de altă parte, se cască o prăpastie sau, cum ar zice Margaret Mead, ”the generation gap”. Despre generation gap vorbim și în cazul relației dintre doamna Nectaria și fiul ei, Marius, a cărui viață ,,fusese veșnic blocată într-o clipă ce se repetase continuu”.

,,Frumusețea unei vieți constă în unicitatea clipelor pe care le-ai trăit tu și nu altcineva.”

După ce lumea ei a fost curățată de Sergiu, nepotul ei, „bunica a intrat în camera cea nouă ca o femeie trecută prin viață, Îmbrăcată în cămașa de noapte de un alb imaculat, ca într-un giulgiu.”. Venise timpul…
În Noaptea care a ucis fericirea copiilor am retrăit momentele din copilărie, dintr-o iarnă cu fulgi ,,de o veselie opulentă”, când mergeam la colindat, dar imediat mi-a fost spulberată fericirea de dispariția lui Radu.

,,Numa’ când văd atâta tineret laolaltă simt cum îmi ia Dumnezeu nişte ani cu mâna.”

Bunica omniprezentă din poveștile Cameliei Cavadia mi-a explicat cum stă treaba cu viața: ,,Dumnezeu îți dă, dar îți și ia, iar când trăiești o fericire așa mare ca aia de mi-ai povestit-o tu, trebuie să te aștepți și la necaz. Voi, ăștia învățați, îi ziceți echilibru. Noi îi zicem simplu, viață.”. Multă vreme de acum încolo îmi vor răsuna vorbele ei în minte!
După o noapte de colindat, m-am trezit într-o Wormhole. Nu scap nici aici de clevetirea orașului, dar noroc că mă salvează ,,aleile micuțe, ce șerpuiesc pline de vigoare” spre Linia vieții, amintindu-mi de primele contracții şi de cum am fost ,,toată o durere”. Moartea vine cu paşi domoli, fură ,,Sufletul lumii” din pântecul protector şi lasă ,,tristețea flagrantă (…) ce se prăbușește cu zgomot la picioare”.

Unde ai fost? În locuri de poveste, unde am găsit ,,Sufletul lumii”. Acum mi-e clar, ,,cuvintele sunt singurele care pot aduna în ele o lume întreagă”.

,,După fiecare om rămâne în urmă o poveste, după fiecare poveste rămâne în urmă un cuvânt…sau mai multe. În cazul lor acel cuvânt a fost dragoste. În cazul altora pot fi șuvoaie de cuvinte. Nici măcar nu contează câte sunt. Important e să fie duse mai departe.”, iar Camelia Cavadia se pricepe de minune să ducă poveștile mai departe, făcându-ne și pe noi, cititorii, să ne amintim de ,,lumea care ne-a crescut”.
,,Unde ai fost? M-am întâlnit cu Dumnezeu!”

,,Aveam poveștile bunicii în suflet și poate că altele mă așteptau în altă parte, undeva, iar dintr-odată oraşul nu mi s-a mai părut deloc ostil. Când mi se făcea dor, puteam deschide ,,radioul” din suflet cu poveștile pe care bunica mi le-ncredințase mie. lar cu puțin noroc, aveam să dau și eu, la rândul meu, alte povești de dus mai departe.”
Mulțumesc, Camelia Cavadia, că ai deschis ,,radioul” din sufletul tău și ai adus, scriptic, ,,Sufletul lumii” în mijlocul cititorilor tăi. Abia acum am descoperit că am și eu un ,,radio” de felul acesta, dar, prinsă în capcana cotidianului, nu l-am prea deschis și de ce aș face-o, dacă o am pe bunica încă. Îl voi deschide, dar nu vreau să o fac prea repede. Dacă se poate, niciodată! O ascult pe bunica și mă bucur că acum știu unde e ,,Sufletul lumii”. În poveștile bunicii.
Cartea Cameliei Cavadia e așa cum mi-a scris ea în autograf: ,,O carte-călătoare, de la suflet, la suflet!”.

Cartea poate fi comandată de aici: https://www.libris.ro/sufletul-lumii-camelia-cavadia-TRE978-606-40-1245-6–p27310521.html?gclid=CjwKCAjwiuuRBhBvEiwAFXKaNBEqIgVlm4NEi4FQkeVUJA9rTnQtMxcWwWtZrnFrGGichacII0wE0xoC8XEQAvD_BwE.

Share on facebook
Facebook
Share on google
Google+
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on pinterest
Pinterest
Mădălina Crișan

Mădălina Crișan

Acesta este tărâmul meu virtual unde scriu cu entuziasm, cu dăruire, cu vulnerabilitate- pentru mine şi pentru tine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.