Penelopiada, Margaret Atwood

,,…inteligența este o calitate pe care un bărbat o apreciază la nevastă doar de la depărtare. De aproape, e dispus să accepte zi de zi o atitudine binevoitoare, dacă n-are altceva mai atrăgător la îndemână.” 😉

Ar putea fi o imagine cu carte şi floare

Margaret Atwood reușește să povestească un mit într-o manieră contemporană memorabilă, având ca principală sursă de inspirație Odiseea lui Homer, după cum ea însăși mărturisește. Povestea Penelopei, soția fidelă a lui Odiseu, devenită imaginea-simbol a răbdării maritale, este spusă dintr-o nouă perspectivă. Totul în favoarea figurilor feminine. Prin ochii unei femei, despre femei. 

Povestea slujitoarei, Testamentele, iar acum Penelopiada. Adjudecat! Margaret Atwood știe să scrie despre femei cum puțini știu să o facă. Îi împrumută Penelopei ironia și limba ascuțită. PenelopIADA, sufix de origine greacă, se lipește de Penelopa. Astfel, ajungem în lumea unei Penelope sardonice. Sătulă de poveștile distorsionate spuse de-a lungul anilor, se hotărăște să depene ea însăși firul povestirii mitice. 

Repovestirea contemporană se face din perspectiva Penelopei și a celor douăsprezece slujnice ale ei, care au fost spânzurate la întoarcerea lui Odiseu. Începe să brodeze asupra faptelor atunci când ajunge în ,,Lumea de Jos, lumea celor morți”, efect de captatio benevolentiae folosit de Atwood. Ironie, accente ușor comice, sare, piper din abundență, iar dulcegăriile nu se simt. Un miniroman fabulos, o deconstrucție ingenioasă făcută poveștii antice. Textul vechi de milenii devine mai actual ca niciodată. Penelopa a fost soţia lui Odiseu, cel care a părăsit căminul conjugal pentru a lupta în Războiul Troian, pentru recuperarea Elenei, soţia lui Menelau. Elena a fost furată de Paris, fiul mai mic al regelui Priam al Troiei, ceea ce a iscat războiul. Elena era verişoara Penelopei. Dacă tot am ajuns aici, vă recomand serialul Troia: Căderea unei cetăți, produs și difuzat de Netflix. Elena e foarte frumoasă, dar cu nasul pe sus. ,,Se spunea sus şi tare că ieșise dintr-un ou, fiind fiica lui Zeus, care o violase pe mama ei preschimbat în lebădă – poveste susținută cu încăpățânare de Elena. Mă întreb câți dintre noi chiar credeam gogoaşa asta cu violul lebedei.”, ironia și glasul mucalit al Penelopei mi-au plăcut la nebunie. Elena nu a fost pedepsită pentru războiul pe care l-a iscat, nici măcar biciută, deși ar fi meritat câteva nuielușe. A înnebunit de pofte sute de bărbați și a făcut scrum o cetate, iar apoi a fost dusă acasă de soțul ei drept un trofeu, când, de fapt, Menelau nu a făcut altceva decât să-și culeagă femeia din patul altuia. Margaret Atwood nu o corcolește și bine face, dar să revenim la Penelopa. Penelopa, în schimb, vorbește despre originea sa semidivină, fiind fiica unei naiade, e modestă, inteligentă și puternică, convinsă că a rămas în memoria colectivității datorită inteligenței, ,,pentru țesut și pentru devotamentul față de soțul meu. Și pentru tactul de care dădeam dovadă.”. Conștientă că lumea o știe drept fidelitatea întruchipată, Penelopa clarifică lucrurile, vrând să spună lucrurilor pe nume: „Nu-mi urmaţi exemplul, aş vrea să vă strig în faţă, dar cînd încerc să strig, glasul meu sună ca ţipătul unei bufniţe”. În urma unei ,,întreceri de alergare”, se căsătorește cu Odiseu, la cincisprezece ani. 

,,Apa nu opune rezistență. Apa curge. Când îți vâri mâna în ea, tot ce simți e o mângâiere. Apa nu e un zid solid, nu te va opri de la nimic. Însă apa se duce totdeauna unde vrea şi, până la urmă, nimic nu îi stă în cale. Apa e răbdătoare. Picăturile de apă fărâmă piatra. Să nu uiți asta, copila mea. Nu uita că tu eşti pe jumătate apă. Dacă nu poți trece de un obstacol, ocoleşte-l. Aşa face apa.”, cu această cuvântare pleacă Penelopa, ca soție, în lume, cuvântare care se va dovedi folositoare. Curând, ,,va elibera o forță în lume”, născându-se Telemah. Elena aprinde scânteia războiului și Odiseu dus a fost timp de douăzeci de ani, timp în care Penelopa învață să se comporte ca apa. Nu încearcă să se opună. Când vor să pună mâna pe ea, se strecoară printre degetele lor. Învăță să se furișeze pe lângă ei, pretendenții care îi invadează teritoriul. Ține în frâu Itaca și îi păcălește pe pețitori cu giulgiul care a devenit poveste. Așa a apărut ,,pânza de păianjen a Penelopei”; oamenii obişnuiau să numească aşa orice sarcină care, în mod misterios, nu era dusă la bun sfârşit. Mie nu-mi plăcea expresia pânză de păianjen. Dacă giulgiul era o astfel de pânză, atunci eu eram păianjenul. Dar nu intenționam să prind bărbații ca pe muşte: dimpotrivă, făceam tot ce puteam să evit încâlcelile.”, explică Penelopa, dorind să lămurească lucrurile, care, de-a lungul timpului, au fost expuse în diferite feluri. 

Relatarea Penelopei este însoțită de corul celor doisprezece slujnice care vor să se răzbune, nemulțumite că, până acum, nu au avut posibilitatea de a vorbi despre cele petrecute. Au fost condamnate fără să aibă parte de un proces echitabil. Margaret Atwood le oferă posibilitatea să-și spună povestea acum, într-un secol în care femeile se mișcă cu lejeritate în lumea bărbaților. Episodul judecății lui Odiseu în contemporaneitate încheie romanul într-un mod magistral. 

Citiți miniromanul Penelopiada! În fiecare roman scris de Margaret Atwood, descopăr erudiția acestei autoare, umorul rafinat, complexitatea scrierii, a personajelor, causticitatea stilului, franchețea debordantă și accentele ușor ironice. Toate acestea mă determină să așez pe noptieră Ochi-de-pisică! #EdituraNemira#PlăcereaLecturii#ocartepesăptămână📚🖋

Cartea poate fi comandată de aici: https://www.libris.ro/penelopiada-margaret-atwood-NEM978-606-431-045-3–p21839091.html

Share on facebook
Facebook
Share on google
Google+
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on pinterest
Pinterest
Mădălina Crișan

Mădălina Crișan

Acesta este tărâmul meu virtual unde scriu cu entuziasm, cu dăruire, cu vulnerabilitate- pentru mine şi pentru tine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.