Pacienta tăcută, Alex Michaelides

,,Nimeni nu se naşte rău. După cum spunea Winnicott: ,,Un bebeluş nu-şi poate urî mama fără ca mai întâi mama să urască bebeluşul”. În pruncie suntem nevinovați, ca nişte bureți, tăblițe pe care nu scrie nimic; avem doar nevoi elementare: să mâncăm, să defecăm, să iubim şi să fim iubiți.”

Ar putea fi o imagine cu carte, trandafir şi în aer liber

G., elevă în clasa a XII-a, mi-a zis că a citit un roman care te prinde atât de tare încât nu îl mai poți lăsa din mână, iar dacă îl lași, tot la el ți-e gândul. L-am pus pe listă, iar la primul #dăruieștișiprimești, m-am bucurat să îl descopăr în colet. De vreo 2 luni l-am tot evitat, până săptămâna trecută, când am pus mâna pe el și l-am savurat în două nopți. Nici nu se poate altfel. Nu e genul de roman pe care să îl începi și să îl lași de izbeliște, pentru că nu te lasă el. ,,Pacienta tăcută” nu e chiar atât de tăcută, spune multe, dar în propriul ei fel. 

Alex Michaelides țese o intrigă remarcabilă și își prinde cititorul în pânza acțiunii. În 368 de pagini, scriiorul debutant programează o bombă, minuțios, atent la toate detaliile, iar cititorii așteaptă un bum, însă, în final, dezamorsează bomba. Iată un bum neașteptat! 

Perspectiva narativă de tip subiectiv îl face mai suculent. Întotdeauna mi-au plăcut romanele scrise la persoana I. Prezența mărcilor lexico-gramaticale de persoana I îi dau o notă de autenticitate, de verosimilitate. Povestea este spusă din perspectiva lui Theo Faber, psihoterapeut în vârstă de 42 de ani, și a Aliciei Berenson, o pictoriță faimoasă, care își ucide soțul, fotograf de profesie. Cinci împușcături și apoi rămâne tăcută timp de 6 ani. Discursul diaristic al pictoriței e fragmentar pe alocuri, iar confesiunile ei par să confirme ceea ce spun teoreticienii diarismului, și anume că ,,cine se confesează, minte”. Cu toate astea, jurnalul va dezlega puzzle-ul nedescifrat. În Theo Faber am văzut un psihoterapeut-detectiv mai degrabă. De multe ori, am avut senzația că trebuie să se vindece pe sine, abia apoi pe ceilalți. Altminteri, și el conștientizează asta: ,,Studiem psihologia pentru a ne vindeca pe noi înșine.”. 

Doi soți, celebri, o viață perfectă, însă într-o seară, soția își execută soțul. O crimă abominabilă și o soție care refuză să mai vorbească. Un tablou pictat care o înfățișează pe Alicia in studio, acasă, în fața unui șevalet, despuiată: ,,Ţine între degete o pensulă. Din pensulă se prelinge vopsea roșie sau este sânge? E surprinsă în timp ce pictează şi – totuşi, pânza e albă, la fel ca expresia sa. Are capul întors peste umăr şi priveşte ţintă la noi. Cu gura deschisă, cu buzele desfăcute. Mută.”. Tabloul este numit ALCESTA. Cu acest prilej, am aflat că ,,Alcesta” este o tragedie ateniană a dramaturgului grec Euripide. De citit, însă până atunci, am căutat să văd cine este Alcesta 😉. Soțul Alcestei, Admetos, este condamnat la moarte și i se oferă grațierea doar dacă altcineva se oferă să moară în locul lui. Alcesta, soția lui, este singura care vrea să facă asta. Va fi adusă din împărăţia lui Hades de către Hercule, care coboară în Infern și o roagă pe Persefona să o elibereze. Aceasta este impresionată de gestul muritoarei și o eliberează. După ce se întoarce la soțul ei, Alcesta rămâne tăcută tot restul vieții. Comparația e una reușită, zic eu. Oare Alcesta și-ar fi dorit să nu o lase să se sacrifice de dragul lui? Oare Alicia a iubit și a crezut prea mult în cel care pretindea că este un soț bun? Oare aici e izvorul tăcerii? 

Citiți romanul și descoperiți câte poate să spună o pictoriță prin intermediul tablourilor ei și cât de orbi suntem noi. Referințele mitologice și detaliile legate de psihologia umană salvează acest roman, numit de unii ,,thrillerul anului 2019”. Capitole scurte, scrierea curge, personajele sunt puține, bine puse în lumină. Iată un roman de citit în vacanță, în tren, printre jucării, în camera copilului, în bucătărie, în nopțile de vară, lângă geamul deschis, cu luna alături, tresărind la fiecare foșnet, căci ce e al lui e al lui, te ține acolo, iar asta îl face un roman bun. Îl recomand și celor care studiază psihologia. E interesant să vezi cum poți să pătrunzi în străfundurile minții umane. 

Medicamentele și izolarea reprezintă soluția salvatoare pentru pacienții din spitalele de psihiatrie? Oare nu ridică Alex Michaelides mingea la fileu în acest sens? Hmmm… Mie mi se pare că e un detaliu semnificativ, pentru că îl evidențiază de fiecare dată când are ocazia. ,,The Grove”, instituție medico-legală de maximă siguranță din nordul Londrei, seamănă cu un loc unde oamenii nu sunt tratați. Parcă se urmărește o ascensiune a alienării mintale. Am avut impresia că niște nebuni tratează alți nebuni. Cert este că Alex Michaelides s-a jucat cu mintea mea și parcă văd un rânjet pe ultima pagină, spunându-mi: ,,Ți-am făcut-o!”, iar răspunsul meu: ,,Și încă în ce fel!”, dar mărturisesc că finalul flamboaiant, de care el e atât de mândru, nu m-a dat pe spate. 

Citiți romanul! O viață perfectă are dedesubturile ei, iar ,,dragostea care nu include onestitate nu poate fi numită dragoste”! Cetatea e plină de nebuni, ar zice Michael Foucault, iar Alex Michaelides: ,,Suntem cu toții nebuni, cred, doar în moduri diferite.”. 

Apropo de încrederea în oameni, ieri, zicea un prieten: ,,De animale nu mi-e frică! De oameni mă tem!”. 

Good point, my friend 😉!

Cartea poate fi comandată de aici: https://www.litera.ro/pacienta-tacuta

Share on facebook
Facebook
Share on google
Google+
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on pinterest
Pinterest
Mădălina Crișan

Mădălina Crișan

Acesta este tărâmul meu virtual unde scriu cu entuziasm, cu dăruire, cu vulnerabilitate- pentru mine şi pentru tine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.