Jurnalul unei iubiri pierdute, Eric-Emmanuel Schmitt

,,În ziua de azi, ca în oricare zi, o MAMĂ moare și așa e un pic mai puțină dragoste pe pământ. În ziua de azi, ca în oricare zi, un copil se naște și așa e mult mai multă dragoste pe pământ.”

Ar putea fi o imagine cu carte, floare şi text care spune „HUMANITAS AUPY ERIC-EMMANUEL Y0 SEEA SCHMITT Jurnalul unei iubiri pierdute PREMIUL JULES RENARD 2020 „EmoÈionant autentic, autentic,revigorant.

În ultimul său roman, Eric-Emmanuel Schmitt vorbește despre MAMA, despre suferința provocată de moartea celei care i-a dat viață. Un roman despre dragostea simbiotică dintre mamă și fiu. MAMA își supără, pentru prima dată, fiul într-o dimineață de martie, dimineața în care moare, o dimineață în care scriitorul se trezește euforic, fără să simtă că MAMA se stinge. Împreună erau invincibili, luminoși, strălucitori, iar ,,tenebrele se îndepărtau, împinse înapoi de flacăra lor.”. MAMA se retrage curajoasă, singură, nedorind să își ia fiul într-o asemenea călătorie, căci ,,Mama rămâne mamă până la capăt.”. MAMA e atât de puternică, încât, în viziunea fiului, va învinge până și Moartea, iar băiețelul nu va rămâne niciodată ,,copilul nimănui”. Cine e MAMA? ,,O femeie m-a purtat în pântec, m-a adus pe lume, mi-a permis să cresc, să mă maturizez, m-a transformat într-un om fericit, apoi, sigură de autonomia mea, m-a însoțit de la distanță; dar îmi dau seama că în adâncul adultului supravieţuia un băiețel care credea că mama lui era atât de frumoasă, de tămăduitoare, de puternică, încât avea să triumfe și asupra Doamnei cu coasa. „Mama? O să omoare ea moartea!”. Două momente: nașterea și moartea. Le anunțăm folosind ,,o unealtă, chip industrial, tehnologic, plastifiat al deatinului”, iar, din acel moment, totul se schimbă.
,,Prima zi de orfan” și-o începe în 28 martie, când este chiar ziua sa de naștere. Ziua întâlnirii este și ziua despărțirii. Se reîntoarce într-un Lyon gol, ,,un Lyon fără mama”.
Moartea e ,,înfumurata care se umflă în pene prin lume sub forma bolii, a slăbiciunii, a decrepitudinii”. Vine și ne fură, fără să stea pe gânduri, oamenii dragi, lăsându-ne durerea care ,,gărbovește”. Am văzut Moartea drept un personaj în romanul lui Schmitt. O înfumurată care își face treaba ,,scurt, curat”, iar cu o MAMĂ joacă cinstit: ,,o lovitură, una singură, lovitura fatală!”, nu o ia pe ocolite, nu e sadică, nu torturează, nu e vicioasă. Cu MAMA nu își savurează victoria prin suferințe. Știe că se luptă cu VIAȚA…
,,Absența ei are atâta prezență!”
Eric-Emmanuel Schmitt mărturisește că munca salvează, reușind să ne smulgă din propriile marasme, iar ,,scrisul aduce vindecarea”: ,,Nu sunt singurul care scrie: trăiesc laolaltă cu personajele poveștii mele. Când scriu, nu mă rătăcesc: o iau pe calea schițată de poveste. Când scriu, nu merg pe ocolite: ascult de ordinele cărţii care se impune. Când scriu, nu mai sunt supus egoului meu: devin atent la ceea ce nu însemn eu.”.
Scriitura curge, cuvintele se rotunjesc sub condeiul lui Eric-Emmanuel Schmitt, totul datorită filonului autobiografic. Cei trei câini care își împart viața cu el – Fouki, Daphné și Lulu – sunt cei care asistă la înfăptuirea actului creator de fiecare dată, ,,în timp ce dorm pe perna lor”. Ei sunt ,,tovarășii de sport și de scris”. Când moare MAMA, Daphné e empatică, în timp ce Fouki parcă îl mustră pentru că se lasă pradă unei astfel de stări.
,,Viața mea: opera ei.”, căci MAMA i-a transmis cultul artelor, literaturii, gustul pentru călătorii, iar scrisul a pasionat-o dinaintea nașterii sale. Datorită ei, i-a descoperit pe Molière, Corneille, Racine, Musset, Hugo, Marivaux. Ea i-a pus clasicii în brațe. Ea l-a dus la teatru – ,,Adesea, ne lăsa, pe Florence și pe mine, în fața teatrului și venea să ne ia după spectacol. Pretindea că profita așa pentru a căuta cele necesare prin magazine; acum, dând timpul înapoi, cred că nu îndrăznea să ne spună că bugetul îi permitea doar cumpărarea a două bilete, nu a trei.”. MAMA i-a oferit tandrețea, iar tatăl circumspecția, așezând relația tată-fiu ,,sub un semn nefast: autoritatea”. Nici motanul Socrate nu fraterniza cu tatăl său, urinând pe dosarele lui de fiecare dată când țipa la el. MAMA reușea să obțină totul prin blândețe.
Teatrul ocupă un rol important în viața scriitorului Eric-Emmanuel Schmitt, declarându-se un îndrăgostit de toate felurile de teatru – ,,Fiecare reprezentanție e ca o fericire smulsă din ghearele nenorocirii. Fiecare reprezentanție este ca o eternitate furată din ghearele timpului.”, iar MAMA e acolo după fiecare spectacol… Excelentă comparația dintre teatrul din trecut vs. teatrul contemporan. În câteva rânduri, coagulează esența, tipic lui Schmitt.
Toamna pare să aducă primăvara. O naștere pare să aducă renașterea, însă ,,Doamna cea înfumurată” iar își face apariția. Colombe, una dintre cele trei fiice vitrege, îl anunță că este însărcinată, moment în care furnicile fericirii încep să îl gâdile. Deși suferă de mucoviscidiza, e hotărâtă să lupte pentru a păstra sarcina. În ciuda faptului că este o luptătoare, nu reușește să aducă pe lume copilul, fiind nevoie de un transplant pulmonar.
Fouki, demnă și curajoasă, se pregătește să părăsească scena VIEȚII, lăsând un gol imens în viața celui care i-a fost stăpân șaisprezece ani și jumătate. Următoarele cărți se vor scrie fără ea. ,,Bulgărele de energie” nu mai există. A mai rămas doar ,,o somptuoasă blană inertă”. ,,Profesoara de fericire”, așa cum o numește, se lasă prinsă în mrejele Morții, iar Daphné și Lulu, copiii ei, parcurg un drum sinuos al despărțirii de mama lor.
Cum se fabrică un scriitor? Cu O MAMĂ, un copil și întrebarea din fiecare dimineață: ,,Ai visat frumos?” – ,,Primul lucru important de făcut pe acest pământ era să-i ofer o poveste creată de imaginația mea.”.
Legătura indisolubilă MAMĂ-FIU s-a închegat după primele bătăi ale inimii și e descrisă de fiul care, pentru prima dată, conștientizează că trebuie să îi fie supus timpului pe care nu îl mai poate controla – ,,Nu mama mi-a apărut mie: eu i-am apărut ei. Făceam corp comun. Dintr-o fuziune primitivă, am derivat progresiv, ceea ce, puțin câte puțin, ne-a individualizat. Am fost separați? Prea puțin. Mai întâi am trăit în ea, apoi lipit de ea, odată ieșit din pântecul ei; pe urmă, fiindcă îmi vorbea, mă spăla, mă așeza în pat, fiindcă îi înlănțuiam brațele, genunchii, fiindcă mă săruta ori mă mângâia ca-ntr-o adiere, am constatat că eram două persoane. Am strâns-o-n brațe până în adolescență, moment în care s-a insinuat pudoarea, m-am mulțumit cu scurte îmbrățișări, cu obrajii lipiți unul de altul, cu a o lua de mână sau, mai încoace, cu degetele ei agățate de cotul meu pe când ne plimbam.”
Gânduri, amintiri, reflecții, cugetări, sentimente contradictorii, toate s-au vărsat în jurnalul lui Eric-Emmanuel Schmitt. După doi ani de doliu, realizează că cel mai frumos omagiu adus MAMEI e omagiul fericirii, pe care o vede ca pe o văduvă – ,,Fericirea nu este un copil, ci o văduvă, Fiindcă a trăit, dorit, iubit, s-a bucurat, a plâns, a câștigat, a eşuat, a regretat, a sperat, a disperat, fericirea stie prețul oamenilor, fragilitatea vieții, privilegiul luxos de a exista, beția de a fi aici, de a resimți emoții, de a se face una cu lumea și de a-i percepe frumusețea. Adevărata fericire își arată maturitatea; chipul ii poartă mii de riduri și de cicatrice. Nu există fericit ca un fost nefericit.”.
MAMA nu i-a spus niciodată că îl iubește, la fel cum nu a făcut-o nici el, pentru că nu e nevoie să enunți ceva ce e atât de evident, nu? Cuvintele distrug un sentiment atât de nobil – ,,Nici eu nu i-am spus vreodată „Te iubesc”. Mi s-ar fi părut grotesc. Dovezile de dragoste fac mai mult decât declarațiile de dragoste. Să lăsăm vorbele pe seama mincinoşilor sau panicarzilor. Iubirea nu trebuie îngropată cu vorbe. Cuvintele zdrelesc, corup, abuzează, învrăjbesc, exagerează, devalorizează, distrug, aparțin la fel de bine naivilor și vulgarilor, cinicilor, fricoșilor, şmecherilor, lene şilor, escrocilor, proștilor. Mama și cu mine împărtășeam aceeași convingere: iubirea este o floare de preț care se păstrează printr-o liniște sacră, de teamă să nu poarte apoi cicatricea unor termeni inadecvați.”.
Cu banii de la mama sa, își cumpără un pian. Astfel, MAMA se află chiar sub degetele sale, e acolo, o simte și îi răspunde, ,,e scânteietoare, senzuală, intimă.”.
Un imn închinat MAMEI e romanul lui Schmitt.
1. Jurnalul unei iubiri pierdute
2. Felix și izvorul invizibil
3. Oscar și Tanti Roz
4. Copilul lui Noe
5. Doamna Pylinska și secretul lui Chopin
6. Domnul Ibrahim și florile din Coran
7. Milarepa
În ordinea asta, și-au lăsat urme în sufletul meu de bookaholic. Lista va fi întregită. Volumele sale merită un loc în biblioteca fiecărui cititor.
👩‍👦,,Când vine pe lume un copil, vine pe lume și o mamă. Fiecare naștere este o naștere dublă.”

👩‍👦,,Savurează, gustă, îmbrățișează, căci clipa zboară.”
👩‍👦,,Sunt suflet din sufletul ei.”, mărturisește scriitorul.
👩‍👦,,Adevărata înțelepciune nu înseamnă să ai certitudini, ci să te obișnuiești cu incertitudinea.”
👩‍👦,,Grija față de aproapele tău are două fețe: tandrețea și circumspecția.”
👩‍👦,,Rămân băiețelul care vrea să își epateze mama care-l iubește. Durerea și plăcerea se amestecă. Durere, fiindcă mi-e dor de mama. Plăcere, fiindcă ea m-a făcut, în toate accepțiunile termenului. A fost pentru mine. Sunt pentru ea.”
👩‍👦,,Pentru tristețe, lumea e goală; pentru bucurie, e plină. Tristețea, o puștoaică mizerabilă, care denigrează. Bucuria, o fetiță care admiră. Tristețea, grimasa care neagă. Bucuria, surâsul care sărbătorește. Pesimismul se mărginește la sistematizarea tristeții, optimismul, la cea a bucuriei.”
👩‍👦,,Să învăț. Să accept. Să învăț să înaintez fără ea, să călătoresc fără ea, să scriu cărți pe care nu le va citi, să creez spectacole pe care nu le va vedea, să primesc premii fără – ca-n vremea copilului lyonez să alerg imediat la ea pen tru a gândi mândria ce urma să-i inunde trăsăturile. Să accept să nu mai trăiesc de două ori în acelasi timp, ca înainte, o dată pentru mine, o dată pentru ea, pentru a i-o povesti.”
👩‍👦,,Tinerețea ți-o ocupi cu pregătirea pentru viață, iar bătrânețea cu amintirea a ceea ce ai trăit.”
🖤,,Morții sunt niște vii care ne-au creat.”
👩‍👦,,Cu fericirea se întâmplă la fel cum se întâmplă cu iertarea: trebuie să o hotărăști pentru a o face să existe.”
❤,,Mamă, aş vrea doar să îți spun că te iubesc. Îți datorez totul. Mai întâi, viața, pentru că m-ai purtat în tine, în brațele tale, la sânul tău, când nimeni nu mă dorea. Pe urmă, iubirea; nu ai fost decât dăruire, devotament, surâs, avânt. Din bunătate, ai consimțit până și să mă lași să te părăsesc, ceea ce îți frângea inima, gândindu-te că trebuie să devin un „mare domn de la oraş”. Iartă-mi plecarea. Iartă-mă că m-am întors aşa de rar. Iartă-mi îndepărtarea.”

P.S O MAMĂ i-a spus fiului ei că atunci când se naște un copil, se naște și o mamă. Povestindu-i despre această carte, fiul a întrebat: ,,Putem vorbi și despre o moarte dublă?”. Povestea este adevărată. Alice Năstase Buciuta, cu prilejul lansării romanului Jurnalul unei iubiri pierdute, evoca acest episod. 

Cartea poate fi comandată de aici: https://www.elefant.ro/jurnalul-unei-iubiri-pierdute_03e0d7ee-d220-4644-a0d6-53987a478407?gclid=CjwKCAjw1JeJBhB9EiwAV612y7-ovKBGoyJPm0l3wI0SfhEjTxhG3tp-IeIsFazCSiJq8AM1qk9Z7hoCX6gQAvD_BwE

Share on facebook
Facebook
Share on google
Google+
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on pinterest
Pinterest
Mădălina Crișan

Mădălina Crișan

Acesta este tărâmul meu virtual unde scriu cu entuziasm, cu dăruire, cu vulnerabilitate- pentru mine şi pentru tine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.