În locul în care-mi astâmpăr neliniștea
și-mi ascult liniștea.
În locul în care șiragul de gânduri
e-ntrerupt de-un ,,Doamne ajută!” șoptit.
În locul în care oamenii se așază pe o listă,
iar apoi pe buzele celor cu ochii obosiți,
scăldați în rugăciune.
În locul în care nu se ține cheia în ușă,
pentru că ușa Lui nu se-nchide.
În locul în care toaca-ți spune
că e vremea să vorbești cu El
și-ți auzi gândurile cum se îmbulzesc.
În locul în care nu există magie,
dar, cu toate astea,
dorințele sunt înaripate.
În locul în care te trezește din liniște
doar râsul durduliu al unui prunc
și-ți ridici capul din pământ
să vezi îngerii Lui cum aleargă
prin casa cu ușa neîncuiată.
În locul în care-mi astâmpăr neliniștea
și-mi ascult liniștea.
În locul în care se simte bucuria părintelui,
când copilul îi deschide ușa,
căci și de-i vorba de-un fiu risipitor sau de-o fiică risipitoare,
El tot lasă ușa deschisă…
În locul în care mintea coboară-n inimă
și rugăciunea-și împlinește menirea.
De vreți să descoperiți locul în care,
mergeți la Râmeț.
E ușa mereu deschisă.
Nu o-ncuie.
Se bucură când casa-I plină.
Își gâdilă îngerii
și râde și El de bucurie,
că i-au deschis ușa.
De vreți să descoperiți locul în care,
mergeți la Râmeț.
E tot timpul acasă,
dar știți ce?
De vreți să descoperiți locul în care,
mergeți în ce casă vreți voi.
Ușile Lui sunt neîncuiate.
Duceți neliniștea și prefaceți-o în liniște.
Nu e magie. E El.
