Eleganța ariciului, Muriel Barbery

O săptămână în care am pândit, la colțul îndatoririlor cotidiene, un moment liber pentru a mă bucura de plenitudinea câtorva minute în compania unei portărese care îl citește pe Tolstoi și a unei fetițe de 12 ani, care este ,,excepțional de inteligentă”.

Ar putea fi o imagine cu arici, carte şi text care spune „MURIEL BARBERY eleganța ariciului BABEL”

Două ,,suflete-gemene”, — Renée, ,,54 de ani, portăreasă și autodidactă”, și Paloma, fetița-filozof, care prinde în plasa timpului cugetări profunde și ține un jurnal al mișcării lumii. Scrierea are atâta consistență încât după fiecare sesiune de lectură, te simți plin. Tocmai de asta, ai nevoie de timp pentru a procesa toate ideile, gândurile, emoțiile, stările, senzațiile, pe care Muriel Barbery ți le servește cu atâta dezinvoltură. 

Abundența neologismelor, pe alocuri, poate îngreuna lectura, dar asta nu m-a împiedicat să termin cartea. Am ales să văd partea plină a paharului. Am încercuit toate aceste neologisme și le-am căutat sensul. Iată o modalitate eficientă de îmbogățire a vocabularului! 

Eleganța ariciului este un roman filozofic încântător, fiind ,,un în-afara-timpului în timp”. Dacă nu treci prin propriul filtru acest roman înseamnă că nu faci altceva decât să îți clătești ochii printre niște cuvinte care vor zbura în jurul tău. Asta este o carte care se rumegă! Plăcerile cotidiene, emoțiile estetice, ideile despre Artă, despre filozofie, despre viață, interesul pentru Japonia, toate își găsesc ecou în vocile eroinelor. Sesizabil este și fontul ales pentru fiecare voce care știe să se facă auzită, fiind ușor de reperat, pentru cititor, tandemul poveștilor. Mi-a plăcut alternanța vocilor narative. Fiecare voce mi-a spus ceva. De la fiecare am învățat ceva. E un roman tandru, cald. Nu este de mirare că un cabinet de psihoterapie parizian prescrie pacienților Eleganța ariciului.

Totul se întâmplă la numărul 7, Rue de Grenelle, unde locuiesc personaje inteligente. Portăreasa Renée nu este portăreasa tipică. E interesată de fenomenologie, literatură, gramatică și sancționează drastic greșelile de exprimare. Îl citează pe Tolstoi, pe care și-ar dori să îl poată citi în limba rusă. Război și pace, Anna Karenina, discută despre anumite scene din romane, scene care cad sub lupa unui cititor avizat, inițiat în tainele lecturii. Paloma, o fetiță de 12 ani, care ,,Are cosițe subțiri, ochelari cu ramă roz și ochi foarte albaștri: judecător al Omenirii, vorbire aleasă, preferă ceai.”, de o inteligență debordantă și cu un spirit de observație demn de aclamat. Kakuro Ozu, cetățeanul japonez, care își face apariția spre sfârșitul romanului, vede în cele două eroine ceea ce nimeni nu vede. Vede profunzimile unor ape liniștite, care sunt insesizabile pentru ceilalți locatari ai imobilului. Manuela, cea care face curățenie în clădire, este singura prietenă a portăresei. 

Prin roman se mai perindă și alte personaje, dar eu, mărturisesc, că nu le-am remarcat. Scriitoarea are darul de a te face să îți îndrepți privirea spre personajele care te pot îmbogăți cu prea-plinul lor. Colombe, părinții Palomei și alți locatari nici că mi-au atras atenția. În schimb, mi-au atras atenția blănoșii. Neptun e cockerul proprietarilor de la etajul trei; Constituția și Parlamentul, cele două pisici sfidătoare; Atena, whippetul familiei Meurisse; Motanul Léon este motanul d-nei Renée, botezat după Lev Tolstoi. Renée-Paloma-Kakuro, triunghiul cu vârfuri ascuțite, laturi egale, perfect desenat, acesta mi-a rămas în minte. Portăreasa citește multe cărți de istorie, filozofie, economie, sociologie, psihologie și multe altele, în timp ce stă în fotoliul ei și se bucură de corcodușe și ciocolată neagră. Vorbește despre idealismul lui Husserl, idealismul lui Kant. Admiră pictorii olandezi. Îl citește pe Tolstoi, iar romanul ei preferat este Anna Karenina. Nimeni nu vede toate aceste lucruri. Până într-o zi, când Paloma și Kakuro Ozu descoperă nestemata din gheretă.Paloma, în cugetarea profundă nr.9, o caracterizează pe doamna Michel cum nimeni nu ar fi putut să o facă mai bine. Doamna Michel. Da, în însemnările ei, Paloma, niciodată, nu îi va spune ,,portăreasa”. Și bine face. Doamna Michel ,,exprimă inteligență”. Nu se pricepe să fie doar portăreasă. Are atâtea de oferit, dar ce păcat că nimeni nu o vede. Mi-au răsunat în minte cuvintele lui Eliade: ,,Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi, şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa şi ,,opinia publică”, numai pentru că le-a popularizat numele politica şi literatura.”. 

Doamna Michel are eleganța ariciului: ,,pe dinafară e plină de țepi, o adevărată fortăreață, dar am senzaţia că pe dinăuntru este la fel de rafinată ca şi aricii, care sunt nişte făpturi în chip înșelător indolente, cumplit de singuratice şi teribil de elegante.”, zice Paloma, care vede omul din gheretă, nu portăreasa. Aceeași Paloma, la cei doisprezece ani ai săi, este cuprinsă de revoltă atunci când profesoara de franceză le spune că gramatica servește la a vorbi și a scrie bine. ,,Ei, la asta am crezut că fac o criză cardiacă.”, zice Paloma, care vede o inepție în răspunsul profesoarei de franceză. Pentru ea, gramatica are alte conotații: ,,Eu cred că gramatica este o cale de acces la frumusețe. Când vorbeşti, când citeşti sau când scrii, simți dacă ai compus o frază frumoasă sau dacă eşti pe cale să citeşti una. Eşti capabil să recunoști o topică frumoasă sau un stil elegant. Dar când faci gramatică, ai acces la o altă dimensiune a frumuseții limbii. A face gramatică înseamnă a decortica limba, a examina cum este ea făcută, a o vedea goala-goluță, într-un fel. Şi asta e ce-i minunat, pentru că-ţi zici: „Ce bine-i făcută, ce bine sună!”, ,,Cât e de solidă, ingenioasă, bogată, subtilă!” Pe mine, numai şi faptul de-a şti că există mai multe feluri de cuvinte şi că trebuie să le cunoşti pentru a te pronunţa asupra întrebuinţărilor lor şi a compatibilităţilor dintre ele mă încântă. Găsesc că nu e nimic mai frumos, de exemplu, decât ideea de bază a limbii, şi anume că există substantive şi verbe. Când le ai pe acestea, ai deja miezul oricărui enunţ. E grozav, nu? Substantive, verbe.”. Am recitit de câteva ori acest fragment. Ce definiție frumoasă a gramaticii! Întrece toate definițiile pe care le-am citit până acum! O definiție exhaustivă! Mulțumesc, Paloma! Și da, ai dreptate! La vârsta voastră, e suficient să vi se vorbească despre ceva cu pasiune pentru a atinge coardele potrivite și există șanse de reușită. Chiar ai dreptate, ,,nefericiți cei cu duhul care nu cunosc nici transa, nici frumusețe limbii.”. Indeed. 

Fetița asta de doisprezece ani, mi-a transmis o energie pozitivă incomensurabilă, m-a făcut să râd și mi-a arătat încotro să-mi îndrept privirea, în viitor, fără să mă transform într-o muscă care se lovește de același geam. Un umor inteligent fin presară Paloma în fiecare însemnare. Portăreasa atipică își dorește liniște. Pentru ea, o aristocrată este o femeie pe care vulgaritatea nu o atinge, deși este înconjurată de ea. Are eleganța ariciului, pe care nimeni nu o vede. Kakuro Ozu vorbește aceeași limbă, iar Paloma la fel, așa că, în curând, eleganța ariciului va fi evidentă. Spun că vorbesc aceeași limbă, pentru că atunci când ,,Domnul Nuștiucum”, adică Kakuro Ozu, se mută, cu prilejul unei discuții, doamna Renée va spune ,,Toate familiile fericite se aseamănă între ele.”, iar Kakuro va completa: ,,Dar fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.”, moment în care doamna Michel tresare, aceasta fiind prima frază din romanul ei preferat, Anna Karenina. Iată cum o carte leagă o prietenie! Pentru a suda bine de tot acestă legătură, Kakuro îi va trimite cartea Anna Karenina drept cadou, văzând în romanele lui Tolstoi ,,romane-universuri”. Kakuro e omul în prezența căruia va simți ,,odihna fericită”, va avea parte de tihna lăuntrică. Ea, doamna Michel, devine prietena unui suflet nobil de doisprezece ani, față de care nutrește Recunoștință. Un suflet nobil care promite să urmărească ,,un întotdeauna în niciodată”. Când se aude cântecul morții, doamna Michel îl întâlnise deja pe Celălalt și era gata să îl iubească, dar somnul veșnic o cuprinde, însă nu înainte de a conștientiza valoarea vieții: ,,Cum hotărâm cât valorează o viață? Ceea ce contează, mi-a spus într-o zi Paloma, nu este că mori, este ce faci în momentul morții. Ce făceam eu în momentul morții? mă întreb, cu un răspuns deja pregătit în căldura inimii. Ce făceam? Îl întâlnisem pe celălalt şi eram gata să-l iubesc. După cincizeci şi patru de ani de deşert afectiv şi moral, abia emailat de tandreţea unui Lucien care nu era decât propria mea umbra resemnată…”. 

Firi solitare, Paloma și doamna Michel, portăreasa, analizează lumea în care trăiesc, condamnând Falsitatea, găsesc salvarea în literatură și caută tihna în oamenii care nu sunt înveșmântați cu pânză Superficialității: ,,Când sunt angosată, mă retrag în refugiu, nu-i nevoie să călătoresc; cufundarea în sferele memoriei mele literare e de-ajuns. Căci ce distragere mai nobilă există, nu-i aşa, ce tovărăşie mai captivantă, ce transă mai delicioasă decât cea a literaturii?”. În portăreasă am văzut-o pe Muriel Barbery, care a mărturisit că poartă cu ea mereu un exemplar din Război și pace, pe care nu încetează să-l recitească. Totodată, este fascinată de Japonia, unde și trăiește în prezent, la Kyoto. O portăreasă care îl citește pe Tolstoi, o fetiță de doisprezece ani, care vede totul în nimic și un Kakuro Ozu care descoperă în turnul de fildeș două suflete-gemene. O prietenie adevărată, căci Manuela e mereu prezentă, iar îndemnul doamnei care are eleganța ariciului e de reținut: ,,Să nu aveți decât o singură prietenă, dar s-o alegeți bine.”. 

O satiră la adresa bogătașilor, prea plini de ei, încât să se mai uite la ce e în gheretă. Un imn închinat frumuseții limbii și literaturii. Un roman-medicament, bun de prescris sufletelor sensibile. Un roman doldora de idei, concepte, trimiteri livrești și cinefile. Un roman în care filozofia dă mâna cu o critică caustică. Un roman care îți dă un ghiont și îți spune ,,Uite!”. Un roman tandru care te îmbrățișează în paginile sale, descoperind senzații rafinate. Un roman în care ritualul ceaiului înseamnă liniște și armonie.

Citiți romanul Eleganța ariciului! E un medicament pentru suflet! Pentru prea multă superficialitate și mediocritate, administrați, timp de zece zile, câteva pagini din acest roman. Vă garantez că veți mări doza și nu se va întâmpla nimic. Nu veți avea parte de reacții adverse. Veți fi cuprinși de frenezia vieții, veți descoperi profunzimile și vă veți gândi la revalorizarea lucrurilor mărunte. 

📚,,Frumuseții i se iartă totul, chiar și vulgaritatea. (…) Urâțenia în schimb, e întotdeauna vinovată…”

📚,,A trăi, a muri: astea nu-s decât consecințe a ceea ce-ai construit. Lucrul care contează este să construiești bine.”

📚,,Căci ce distragere mai nobilă există, nu-i așa, ce tovărășie mai captivantă, ce transă mai delicioasă decât cea a literaturii?”

📚,,Literatura, de pildă, are o funcție pragmatică. Ca orice formă de Artă, ea are misiunea de a face suportabilă îndeplinirea datoriilor noastre vitale.”

📚,,Fiindcă ceea ce este frumos este ceea ce surprinzi în timp ce trece.” #EdituraNemira#PlăcereaLecturii📚😊

Cartea poate fi comandată de aici: https://nemira.ro/eleganta-ariciului-2020

Share on facebook
Facebook
Share on google
Google+
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on pinterest
Pinterest
Mădălina Crișan

Mădălina Crișan

Acesta este tărâmul meu virtual unde scriu cu entuziasm, cu dăruire, cu vulnerabilitate- pentru mine şi pentru tine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.