Cântec de leagăn de la Auschwitz, Mario Escobar

,,A fi mamă înseamnă mai mult decât să-ți crești copiii; înseamnă să te legi sufletește până când sinele tău e pentru totdeauna contopit cu chipurile lor frumoase și inocente.”

Ar putea fi o imagine cu carte

Cântecul de leagăn de la Auschwitz îl cântă Helene Hannemann, cea care îi va da o mână de ajutor lui Dumnezeu. La Auschwitz-Birkenau, Dumnezeu are nevoie de ajutor, iar Helene e în măsură să îi fie sprijin. Povestea e adevărată. Faptele s-au petrecut întocmai. Nimic nu e înflorit. Mario Escobar aduce la viață povestea lui Helene Hannemann, o femeie care a sacrificat totul pentru familie și care a sperat până în ultima clipă că va răzbi. Dragoste, devotament, speranță și umanitate, de toate astea dă dovadă Helene Hannemann, nemțoaică și asistentă de profesie. A fost căsătorită cu un țigan și au avut cinci copii. Într-o dimineață de mai, în 1943, naziștii i-au invadat apartamentul pentru a-i lua soțul și copiii. Ar fi fost cruțată de naziști, însă cum mamele nu au ideologii, nu a putut rămâne în urmă și i-a urmat. Au fost trimiși în lagărul țiganilor, la Birkenau. A lucrat o vreme asistentă la spitalul lagărului, coordonat de Josef Mengele. A fost aleasă de acesta pentru a înființa și conduce un Kindergarden în lagăr, o grădiniță pentru copii, ceea ce a adus un strop de speranță în țarcul terorii, dar bucuria nu a ținut mult. Torționarul Mengele a folosit acest loc pentru copiii pe care avea să îi folosească mai târziu, ca pe niște cobai pentru experimentele lui, manifestând un interes aparte pentru gemeni. Helene le-a dăruit copiilor speranță, fiind ,,cea mai bună hrană pentru suflet”. I-a învățat să sărbătorească viața în mijlocul unui cimitir. Mulți au dormit sub umbra aripilor sale, dar la Auschwitz nimic nu a fost pentru totdeauna. 

Din seara de 2 august până în dimineața zilei de 3 august 1944, lagărul țiganilor a fost exterminat. Helene Hannemann și cei cinci copii ai ei au fost uciși în camerele de gazare. Mengele i-a oferit opțiunea de a pleca singură, însă o mamă nu-și abandonează copiii niciodată. Blaz, băiatul cel mare, în roman, primește o șansă de supraviețuire, însă în realitate, au murit toți. Mario Escobar ne lasă o fărâmă de speranță, simțindu-se dator față de cititorul împovărat cu emoția unei mame care și-a dorit să creeze un sanctuar pentru copiii de la Auschwitz.Johann, ,,un virtuoz al viorii”, care a cântat la Filarmonica din Berlin, este soțul lui Helene. Un personaj de a cărui prezență m-am bucurat puțin și asta în incipitul romanului. Naziștii nu l-au lăsat alături de Helene și cei cinci copii ai lor. Bucuria revederii au mai trăit-o câteva minute sub privirile exterminatoare ale ofițerilor SS. Pe Johann aș putea să îl descriu din relatările soției care, în fiecare seară, în timp ce scria în jurnal, își amintea de viața lor de dinainte de Auschwitz. Un soț iubitor și un tată blând care a avut ghinionul de a se naște țigan, iar naziștii nu l-au putut ierta pentru asta. Blaz, Otis, gemenii și Adalia sunt copiii lor. Datorită lor este descrisă atât de frumos simbioza perfectă dintre mamă și copii. Blaz ia locul tatălui și sare să își apere mamă de fiecare dată. Otis, gemenii și Adalia sunt cei care devorează afecțiunea exuberantă a mamei, de fiecare dată când au ocazia. Blaz e un personaj care se bucură de o atenție sporită a autorului, fiind un personaj bine individualizat, spre deosebire de frații lui care nu se bucură de acest privilegiu. 

Mario Escobar îi încredințează povestea unei mame, pentru că Helene Hannemann, înainte de a fi asistentă, e mamă. O mamă care spune povestea altor mame care își pierd copiii în iadul de la Auschwitz, asistând neputincioase la atrocitățile doctorului Mengele.

,,Mamele nu au ideologii. Copiii sunt singura noastră cauză, patria noastră. Poate că, pentru bărbați, uciderea şi moartea pentru idei poate fi ceva firesc. Pentru noi, purtătoarele vieții, uciderea în numele idealurilor e cea mai rea aberaţie creată de omenire. Mamele capabile de generarea vieții nu ar putea să devină niciodată complice la atât de multă moarte.”👩‍👦

🖋Citiți cartea! E povestea unei mame de la Auschwitz-Birkenau, locul în care Moartea nu are timp de sporovăială. E povestea unei mame care nu a știut să iubească ținând cont de legile rasiale, așa cum ar fi vrut naziștii, care au lăsat-o să plece de la Auschwitz, spunându-i că e tânără și va mai putea face alți copii. Dar cum poate o mamă să își lase puii să plece în ultima călătorie programată de demoni? Și-a luat un bilet și s-a așezat lângă ei, așteptând deznodământul. Au scris veșnicul împreună, ca o adevărată familie.

Mulțumesc, Helene Hannemann, că ți-ai scris povestea într-un jurnal. Datorită ție, azi, sunt recunoascătoare pentru viața pe care o am, pentru minunea pe care o pot ține la pieptul meu plin de căldură. #RAO#ocartepesăptămână

Cartea poate fi comandată de aici: https://www.raobooks.com/product/cantec-de-leagan-de-la-auschwitz/

Share on facebook
Facebook
Share on google
Google+
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on pinterest
Pinterest
Mădălina Crișan

Mădălina Crișan

Acesta este tărâmul meu virtual unde scriu cu entuziasm, cu dăruire, cu vulnerabilitate- pentru mine şi pentru tine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.