Bunicul și păstaia de vanilie

269776776_4696513913789539_3472549516210746591_n

Bunicul și păstaia de vanilie

Cu doua săptămâni înainte de a pleca în ultima lui călătorie, bunicul își petrecea nopțile povestindu-ne. Voia să nu rămână nimic nespus. Într-o noapte, a început să îmi povestească despre păstaia de vanilie al cărei miros împânzea toată casa, atunci când mama lui făcea cozonac. Îmi amintesc atât de clar totul. Zâmbea în timp ce îmi povestea despre Crăciunul copilăriei lui și i se umezeau ochii, iar vocea-i tremura. Simțea că vremea reîntâlnirii se apropie. Cădea apoi într-un somn adânc și zâmbea în somn. În noapte asta, la ora 03.15, se împlinesc 6 ani de când moșu’ a plecat să se întâlnească cu ai lui. A plecat în vreme de sărbătoare, așa cum au plecat mama, tata și fratele lui. Când eram mică și veneam de la școală, îmi zicea de fiecare dată: ,,- Hai să mâncăm, draga moșului, și ne punem la somn, să îți fie mintea odihnită când faci temele! Să ajungi goangă mare!”. 

Anii au trecut. Eu am crescut. Când am luat permisul, el a fost atât de mândru de mine de zici că nu știu ce făcusem. Când am intrat la facultate, la fel. Când m-am dus la spital să-l văd, el nu contenea să îi spună doctorului despre mine, că am terminat facultatea, că sunt la două programe universitare de masterat, că predau, că sunt maimuță în zodiacul chinezesc și maimuțele sunt istețe. Așa era el. Mândru de mine. Când am început să predau, schimbam trei mijloace de transport, uneori, până ajungeam la școală. Până într-o zi, când m-a chemat la el și a zis: ,,- Am discutat cu bunica ta și îți luăm mașină. Nu mai stai pe marginea drumului!”. M-am bucurat nespus și i-am mulțumit. Când am terminat facultatea, nu a putut veni, nu îi plăcea să plece de acasă, dar cu sufletul a fost alături de mine. 

Azi, când toate visurile mi s-au împlinit și sunt convinsă că, pentru el, aș fi fost o goangă, așa cum o spunea de multe ori, îmi lipsește atât de mult. M-a învățat să fiu muncitoare, perseverentă, corectă și să țin minte că totul se dobândește prin muncă cinstită. El era omul care voia să ascultăm ce ne zice și să facem atunci când ne zice. Unii ar numi-o docilitate. Eu spun că face parte din educația primită în cei 7 ani de acasă. Așa ne-a învățat el să fim. Cuminți. Să nu întrerupem oamenii când vorbesc, să nu râdem necontrolat, să nu ne băgăm nasul în dulapul altcuiva, iar dacă o făceam, imediat ne întreba: ,,- Ai pus ceva acolo?”. Multe ne-a învățat moșulică al meu și când a venit vremea să se bucure mai mult de împlinirile noastre, a plecat într-o noapte de decembrie, când pe noi ne-a cuprins somnul, iar pe el, somnul cel de veci… În casă s-a instalat o liniște adâncă, iar el a plecat, în liniște, împăcat, bărbierit, spălat, căci o rugase pe bunica, seara, să îl ajute să se spele, pregătit să își revadă părinții și fratele. 

Un oftat prelung și a adormit pentru totdeauna! Atingerea caldă a mâinii lui, din seara de 26 decembrie, încă o mai simt. Până și mirosul pijamalelor lui îl păstrez în nări. El e viu în mintea mea și sper că zâmbește de fiecare dată când mă gândesc la el. 

Îmi amintesc acum de piesa de teatru Pasărea albastră, scrisă de Maurice Maeterlinck, când bunicii li s-arată nepoților: ,,E singura noastră bucurie. E o mare sărbătoare când gândul vostru ajunge la noi. […] da, dormim destul de mult așteptând ca un gând al celor vii să ne trezească.”

Bunicule, îmi doresc să te trezesc în fiecare zi, așa cum m-am străduit să o fac până acum. Sper că mirosul păstăii de vanilie a împânzit lumea de dincolo. Când frământ aluatul pentru cozonac, gândul îmi zboară la tine și la păstaia de vanilie. Odihnește-te acum! Te-am ținut suficient treaz! 🖤

Share on facebook
Facebook
Share on google
Google+
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on pinterest
Pinterest
Mădălina Crișan

Mădălina Crișan

Acesta este tărâmul meu virtual unde scriu cu entuziasm, cu dăruire, cu vulnerabilitate- pentru mine şi pentru tine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.