Povestiri de pe Calea Moșilor – o mașină a timpului care te poartă în anii `80

WhatsApp-Image-2021-12-08-at-15.24.40-1-1

Am în bibliotecă stivuite multe cărți dornice să fie deschise și să prindă viața sub ochii mei care parcurg cu insațiabilitate paginile, adulmecând mirosul de tipar proaspăt. Cu toate astea, zilele trecute, am pus mâna pe ultima carte primită. Îmi propusesem să le iau în ordine, dar când o elevă îmi face cadou o carte la care râvneam de ceva vreme, dorința de a citi ultima carte primită se instalează și ea.

Așa se face că atunci când am deschis cartea Povestiri de pe Calea Moșilor, m-am trezit prinsă într-un carusel, din care m-am dat jos după 251 de pagini, parcurse în două seri. Am avut sentimentul că sunt iar în clasa a IV-a și citesc Amintiri din copilărie, carte primită drept premiu la sfârșitul anului școlar, dar, de data asta, versiunea contemporană. Amintirile lui Creangă le-am citit într-o după-amiază de iunie și nu m-am putut opri până nu am ajuns la ultima pagină. Același sentiment l-am avut cu Povestiri de pe Calea Moșilor. Scriitura Adinei Popescu e miezoasă, oferindu-ți senzația de sațietate după fiecare povestire. Naturalețea și ingenuitatea cu care-și așterne pe foaie amintirile dintr-o  copilărie trăită în comunism m-au prins în vârtejul lecturii. Stilul minimalist-naiv, despre care însăși scriitoarea povestește într-un interviu, cucerește cititorul încă din primele pagini. Cartea însumează 24 de povestiri, care, asemeni unor piese de puzzle, reunesc fragmente de istorie trăită. Substanțialitatea cărții, din punctul meu de vedere, rezidă în narațiunea subiectivă. Adina Popescu este naratorul-personaj, concentrându-se asupra propriului univers sufletesc. Astfel, lumea prezentată cititorului se înfățișează dintr-un singur unghi, cel al fetiței de pe Calea Moșilor, care trăiește în epoca de aur, are o coliță de la Filatelia cu Nicolae Ceaușescu, se bucură de ritualul de seară al clătitelor – două goale, două cu zahăr și două cu gem, de plimbările cu Anton prin Herăstrău, e încântată de cartierul nou-nouț și frumos în care urmează să se mute și, mai cu seamă, se bucură de liniștea din familie, căci mie impresia asta mi-a lăsat-o, o familie fericită în epoca de aur. Un narator uniscient, focalizare zero și viziunea ,,cu”. Prefer narațiunile subiective în detrimentul celor obiective. Sunt mai consistente. Sunt credibile. 

Recomand această carte, în primul rând, părinților, fiindcă se vor regăsi în această lume populată de ,,tovarăși și tovarășe”, de copii care poartă uniforme, își vor aminti de șoimii Patriei, de revista ,,Cutezătorii”, de activitățile de la școală: reciclarea maculaturii,  creșterea viermilor de mătase și colectarea frunzelor de dud pentru hrănirea viermilor, după care vor veni cei de la gospodăria de partid, reciclarea sticlelor și a borcanelor, acțiunea ,,Clasa noastră ca o floare”, recoltarea castanelor, cum se face un insectar și practica de care au avut parte și ei. Vor râde când își vor aminti de minunatul oracol, care, uneori, trăda simpatia pentru vreun coleg mai mare. Vor rememora momentele din atelierul plin de menghine, pile, clești, bucăți de fier și oțel, când făceau practică. Cu aceeași nostalgie, își vor aminti de zilele de naștere, când mâncau ,,aperitive scăldate în maioneză” precum cele de la ziua Elenei Grozavu și suflau în lumânările de pe tortul făcut de mama (tortul pe care mama desena diferite forme, eu așa mi-l amintesc). Își vor dori să mai aibă parte de banchetul din clasa a VIII-a, când fetele ,,erau aranjate și machiate ca la nuntă”, băieții erau ,,toți în blugi și în tricou”, combina pentru muzică era adusă de acasă, prăjiturile și fursecurile erau aduse de fete, iar sucul de băieți. 
,,Calea Moșilor e lungă, ba e lată. Calea Moșilor e cea mai frumoasă stradă pe care am întâlnit-o, pentru că vom locui aici.”, ne spune Adina, care, la momentul respectiv, era la grădiniță. Este interesant cum a reușit să recupereze vocea fetiței de la grădinița, a fetiței din clasele primare, a adolescentei, coincizând cu momentul în care epoca de aur se încheie, moment în care își fac apariția sucurile la dozator, oferite de Păhăruț, surprizele de la Turbo, dispar ,,tovarășii și tovarășele”, făcându-și apariția ,,domnii și doamnele”, lucruri care contrazic spusele micuței Adina din cea de-a doua povestire – ,,O să trăim o mie de ani în lumea asta mică, doar a noastră, care nu se va schimba niciodată!”. Adina e copilul fără computer, telefon sau tabletă. Adina este copilul care se bucură de jucăriile de la magazinul Bucur Obor – ,,acea rachetă albă care nu va decola niciodată.”. Poetă, comandantă de detașament, comportament exemplar la școală, Adina se bucură de tot ceea ce-i oferă copilăria, alături de Doina și Anton, o copilărie ,,la granița dintre două regimuri, cel comunist și cel capitalist, de tranziție”. 

,,Am scris aceste povestiri mai întâi pentru mine, ca să fiu din nou copil, dar le-am scris și pentru cei care își doresc să descopere o maşină a timpului care să-i poarte în anii 1980. Mi-aș dori ca această întoarcere în timp să îi ajute pe toți copiii să se simtă bine cu copilăria lor și să nu o piardă niciodată.” – Adina Popescu

Cățelușa Nola, pisicuța Kitty, iepurele Pufi, iar cercul animalelor de companie atât de mult dorite de Adina se încheie cu hamsterul Bambi, ,,un hamster alb, cu ochii roșii”, care va sfârși îngropat în spatele blocului. Așadar, o povestire dedicată animalelor de companie care au făcut parte din copilăria Adinei, sugestiv intitulat – ,,La moartea lui Bambi”. 
Doina și Anton sunt Mama și Tata, dar Adina preferă să le spună pe nume. Doina și Anton mi-au stârnit simpatia, iar dedicația de pe prima pagină a cărții îmi confirmă iubirea fetiței pentru cei care i-au luminat copilăria. Adina știe că e greu să fii mamă – ,,Nu-i ușor pentru o mamă să muncească în toate zilele din săptămână, mai puțin duminica – și din când în când și atunci -, să stea la cozi pentru mâncare, să gătească noaptea, când veneau gazele, să-și ia o zi liberă ca să dea de o sută de ori telefon la Casa de Comenzi – unde suna mereu ocupat, dar dacă în sfârșit răspundea cineva, a doua zi aveam pui, unt, carne de vacă și bomboane cu arahide -, să spele haine și să-mi facă în fiecare seară câte șase clătite.”, încheind retoric – ,,Ce ne-am face noi fără mamele noastre?”. 
Lumea de pe Calea Moșilor rămâne neschimbată, ,,iar noi creștem an de an fericiți, în gogoșile noastre de mătase.”, până într-o zi, când copilăria se sfârșește, adolescența bate la ușă, iar epoca de aur ia sfârșit, totul devenind un CopyCop, pentru că totul începe să se multiplice – ,,N-am înțeles atunci, însă am început să pricep câte ceva în lunile care au urmat, când ne-am trezit că totul în jurul nostru se multiplică, iar Calea Moșilor însăși a devenit un soi de CopyCop.”. Pe Calea Moșilor își fac apariția exploratorii și dorința de a iniția expediții, Cireșarii fiind o sursă inepuizabilă de inspirație. Pe alocuri, vocea adolescentei se intersectează cu vocea Adinei ajunsă la vârsta maturității – ,,Între timp am aflat că visurile nu au vârstă. Sunt aceleași și atunci când ai doisprezece ani, și când ai treizeci și cinci.”.
                          ,,Copiii de azi fac parte din ghilde în jocurile lor online, iar lumile virtuale nu prea au secrete.”
Pentru mine, Calea Moșilor este un personaj, care, de-a lungul timpului, asemeni Adinei, s-a maturizat. Micuța stradă liniștită s-a transformat într-o ,,stradă din ce în ce mai aglomerată”, dar, pentru Adina, a rămas aceeași. 
,,Curând va trece și vara, va mirosi a foc și a frunze arse și alți copii de la școala noastră vor trage șuturi în castane. Apoi zăpadă aceea mocirloasă de București se va așterne peste toate și va fi frig.”. În trei rânduri, am văzut Calea Moșilor în fiecare anotimp. 
Citiți un volum de povestiri deosebit! Descoperiți o lume văzută prin ochii unui copil crescut în comunism. O rememorare plină de vervă și haz! Mi-aș fi dorit să mă pot bucura de naivitatea acestui copil până la final, dar, încet-încet, adolescența și-a făcut simțită prezență! Un volum de povestiri de pus, prima dată, pe lista părinților, iar apoi, pe lista adolescenților (14+). Pe alocuri, există cuvinte, expresii, despre care unii părinți ar zice că sunt vulgare, nepotrivite pentru un elev de clasa a VII-a sau a VIII-a. Totodată, ar invoca discriminarea vizibilă, uneori, în relațiile dintre copii. Cred că intenția autoarei a fost de a păstra autenticitatea întâmplărilor, tonul fiind ironic și autoironic, așa cum ea însăși mărturisește într-un interviu (https://www.bookaholic.ro/adina-popescumi-ar-placea-sa-existe-cite-o-carte-pentru-fiecare-cartier-din-bucuresti.html). Aceste aspecte nu mă împiedică să recomand elevilor mei o carte bună. Refuz să văd doar punctul negru de pe pagină, când, de fapt, în jurul punctului, sunt atâtea lucruri care pot fi valorificate. Conchizând, Povestiri de pe Calea Moșilor merită inclusă în bibliografia elevilor, dar merită, cu prisosință, un loc și în biblioteca părinților și a bunicilor, pentru că ei vor retrăi toate momentele din copilărie, iar dacă mai e prin preajmă cineva care a avut parte de așa ceva, fiți siguri că se anunță o seară de înșirat amintiri, asezonată cu zâmbete! 

Ilustrațiile merită și ele aprecierea cititorilor, fiind realizate de Bilyana Velikova, absolventă a Facultății de Arte Decorative și Design din cadrul Universității Naționale de Arte din București. 

Cartea poate fi comandată de aici: https://www.editura-arthur.ro/info/carte/povestiri-de-pe-calea-mosilor!

Share on facebook
Facebook
Share on google
Google+
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on pinterest
Pinterest
Mădălina Crișan

Mădălina Crișan

Acesta este tărâmul meu virtual unde scriu cu entuziasm, cu dăruire, cu vulnerabilitate- pentru mine şi pentru tine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.